vineri, 23 octombrie 2015

Titlu pa

Știu că nu am mai scris de colosal de mult timp. Știu că nu am mai editat nici postarea precedentă. Știu că nici nu am mai dat un click pe aici de multă, multă vreme. Luni de zile.
Nu știu nici de ce mai există locul ăsta. Sau o mulțime de alte locuri și lucruri care mi-au aparținut într-un fel sau altul. Nu știu de ce mai există.
Ok, nu, rațional vorbind, știu. Înțeleg înșiruirea de evenimente. Înțeleg tot acest amalgam întortocheat de stupizenii. Le înțeleg ca matematica, le procesez. Dar... atât. Așa cum nu poți simți matematica. Nu pot simți că e ceva corect. Are sens? Partea amuzantă e că nici nu mai știu despre ce vorbesc. Sau știu. Vorbesc de trecut. Trecutul ăla atât de șters dar care a lăsat o urmă (așa de amărâtă încât nici nu o văd ca sa știu unde să șterg)..
Vezi tu, de când nu am mai călcat pe aici (loc călcat în picioare, te prinzi?), am mai scris random. Când simțeam nevoia, când mă plictiseam, când aveam o idee anume în cap și voiam să o scot, să o întorc pe toate părțile și... să văd ce iese. Nu-mi amintesc să fi ieșit ceva. Situația nu se schimba, doar felul cum așezam cuvintele în pagină. Mereu și mereu... și mereu.
Știi cum e când te repeți? Adică nu te repeți, îți repeți ideea. Cu alte cuvinte, alte formulări. Simți că sunt necesare, simți că așa o să te faci înțeles, că parcă ce ai spus înainte nu a înglobat cum trebuie multitudinea de trăiri. Și mai adaugi un cuvânt care are loc într-un context. Și încă unul. Cred că scrisul e felul idioților de a țipa și urla și smulge părul din cap. Nu e mai ușor să apeși niște taste sau să împrăștii niște cerneală pe hârtie, decât chiar să-ți arunci cu jucăriile prin casă?
Încă mi se pare penibil și patetic și awkward și încă totul mi se pare în felul ăsta, de parcă e vreo boală care se tot ține după mine pentru că poate și pentru că probabil eu îi permit.
E vina mea. Nu, nu pentru chestia aia. Pentru cealaltă. Nu știi la ce mă refer? Bănuiesc că nu vei știi niciodată. Doar alege una din ele. Și de aia o să fiu vinovată și de cealaltă nu. Oricare vrei tu. Poți să dai cu banul. Sau nu.
Știi ce e și mai amuzant? Nu sunt singura greșită din lumea asta. Nu, cu toții suntem, cu toții avem probleme și povesti și rotițe stricate. Nu, nu drame, nimic care să apară la știri. Cel puțin nu în exemplul ăsta. Doar povești. Poate nici nu le cunoaștem, în mare parte nici noi nu știm cum funcționăm. La naiba, am folosit pluralul. Ar trebui să vorbesc doar despre mine, dar la câți oameni există, sigur mai trebuie să fie cineva care... se apropie de balivernele mele. Ce spuneam? Oh. Nu știu.
Poveștile au personaje și roluri și actori. Poveștile sunt peste tot și nu mai scapi de ele. Au fost inventate atâtea măști. Peste tot. În orice formă de artă și în imaginația oricărui individ. Poezie, proză, muzica, pictură, film. Visele acelea cu ochii deschiși. Atât de multe persoane inventate cu o singură minte. Nu, nu contează dacă a fost în colaborare cu cineva. Nu era ca și cum v-ați scuipat mințile și le-ați lipit într-o formă de inimioară. A fost dintr-o perspectivă... care nu știe cum e să fi altcineva, în mintea altcuiva, să cunoști pe altcineva cum te cunoști pe tine. Nu știu unde vreau să ajung. 
După atâta imaginație și descoperire, după atâția prieteni imaginari, cine spune că s-a păstrat o limită între aceste două părți? Prima, cea în care inventăm personaje, le mulăm, le modelăm. Și a doua, cea în care suntem noi. Viața reală, cu oameni reali. Cine spune că tu nu porți decât o mască și te prefaci că ești persoana aia mișto despre care ai citit într-o carte? Acum, imaginează-ți cât de inutil ar fi discursul meu dacă m-ai aproba așa ușor (și numai pentru că știai și toată lumea știa asta și eu am descoperit așa târziu). 
Unde vreau să ajung? Toți am fost falși într-un fel sau altul. Am fost drăguți cu persoane în compania cărora nu ne plăcea să stăm. Ne-am prefăcut că ne pasă, că ne place părul și că gagica nu e deloc grasă. Ne-am prefăcut, pentru că așa am fost învățați. Am văzut în filme că dacă scoți două lacrimi, lumea crede că ești în durere cruntă și te lasă mai moale. Am văzut că ieși din orice situație dacă te prefaci că nu ți-e rău atunci când te prefaci că ți-e rău. Am văzut că dacă-ți urli durerea (lăsând la o parte că nimănui nu-ți pasă), după te crezi îndreptățit să faci ce vrei. 
Oamenii s-au luat atât de mult după personaje inexistente. Când eram mică, Hannah Montana le făcea pe prietenele mele să vorbească ca ea. Poate și pe mine. Chestia e că. Da. Continuăm. Oamenii s-au luat atât de mult după personaje inexistente (pentru că ar fi dat bine la cameră dacă ăla ar fi fost un film, nu? iar dacă faci ceva bun, fără să-i freci la început asta prin ochii cuiva, te face să te simți ca personajul ăla bun care se gândește la toți. Ăla nu are mereu happy end? o să ai și tu dacă joci bine) încât nu mai sunt ei. Nu au nici o idee ce parte a mai rămas a lor. Nu mai au idee ce sentiment e veritabil, ce relație e veritabilă. Și nu se cunosc. Deloc. Să nu știi cine ești, e o idee prea comună în cât a devenit banală. Nimeni nu știe cine e. Și dacă știe azi, mâine o să uite. Nu? Evoluție...
Uit chestii pe care vreau să le spun.
Mă rog, am și un contra exemplu. Dacă nu am mai avea de unde să ne inspirăm, am mai putea să existăm și să creăm? 
Am obosit. O să fie o continuare, sau o ștergere, dar sunt obosită, mă doare capu, nu știu câte baliverne am scris pentru că mi-e lene să recitesc și, doamne, sper să-mi vină un titlu în cap până termin de scris acest paragraf. Anyway, eu sunt ok și ce e mai sus e o ipoteză foarte trasă de păr ca să-mi expun un punct de vedere despre care nici eu nu cunosc prea multe.
Altă fază ușor comică. Dacă-mi citești blogul, fără să mă cunoști, ai impresia că sunt vreo puștoaică de 16 ani încontinuu tristă și... chestii. Știu ce chestii, mi-e lene să scriu doar. Dacă mă cunoști pe mine și te suport, o să crezi ca sunt cea mai superficială și veselă tipă din lume. Iar dacă mă cunoști și nu te suport, o să fiu doar tipa din colțul camerei care așteaptă să plece cât mai repede și care nu vorbește cu nimeni, dar pe care nici nu o observi, doar știi că e ciudată. 

vineri, 10 iulie 2015

de pe telefon, editez maine

De fiecare data cand a trebuit sa iau o alegere a fost groaznic, pentru ca e greu sa faci o alegere si apoi sa suporti consecintele, imagineaza-ti cum e ca, pe langa consecinte, sa ai mai multi ochi care te judeca si care te fac sa regreti ca ai deschis gura. Din nu stiu ce motiv, in loc ca oamenii sa spuna "bai, eu vreau chestia asta", vor sa para amabili si sa zica ca le indiferent si apoi sa te puna pe tine sa alegi. Si dupa sa comenteze ca "eu nu am vrut asta, de ce ai luat ciocolata asta?". Asa ca in cele din urma, dupa prea multe exemple de genul in care mi s-au scos ochii ca nu am facut alegerea de care aveau ei chef (ca si cum as citii ganduri acum ca pe niste etichete de sampoane cand uit telefonul fiind la baie), am ajuns incapabila de a mai face alegeri. Ba, ce fraza lunga. Reformulez: Evit sa fac orice fel de alegere (de ex de care suc) ca sa nu supar pe nimeni, pentru ca sunt un copchil traumatizat. Anyway, faza asta enerveaza si ea oameni, dar nu poti sa-i multumesti pe toti. Iar sa te mulezi in functie de fiecare persoana cu care vorbesti nu e tocmai placut pentru mine, daca as fi vrut sa fac teatru, as fi facut. Bine, sunt capabila sa ma fac placuta de o gama larga de oameni, dar e obositor asa ca ma limitez la vreo 2-3. Si, serios, chiar e obositor. Acum ceva vreme eram cu o tipa la metrou si s-a intalnit accidental cu o tipa. Atata schimb de entuziasm si energie si cuvinte si doamne, atata efort. Nu as fi capabila de asa ceva, chit c-as fi in limba dupa respectiva persoana. Dar eu sunt eu.

In legatura cu alegerile, m-am obisnuit sa nu le fac. Cel putin nu pe alea la vedere. Ca apoi eu aleg in sinea mea sa nu vorbesc cu un tip, ma vad cu un altul sau sa ii spun ceva uneia, asta e altceva si sunt capabila sa fac asta. Chiar daca si aici am fost mustrata "de ce ai vorbit cu baiatul ala? nu vezi ca ii faci rau?" sau "nu trebuia sa ii spui adevarul fetei aleia" sau .. altele? Dar aici parca e diferit. Parca?

Mereu cand a trebuit sa iau o alegere mare, importanta pentru mine la momentul respectiv, am luat-o incetisor: lista frumoasa cu argumente pro si contro, bile albe si negre, mai mici sau mai mari. Si apoi imi dadeam seama ca nu ajung nicaieri asa si mergeam la feeling. In sensul a) intrebam pe cineva parerea. Daca imi placea raspunsul, faceam asta; daca nu, faceam contrariul pentru ca dezamagire inseamna ca eu imi doream cealalta chestie. sau b) ma hotarasc pe ultima suta de metrii sau ma obisnuiesc cu o idee cu care raman pana la capat.

Aici intram in faza a treia. Dupa luarea deciziei. Nu ma intorc inapoi. Nu am nici o idee de ce, nu e o chestie de principiu. E tot o chestie de feeling. Dupa ce am luat alegerea nu mai imi pot imagina alta cale in afara de aia. Pur si simplu. Intr-a 8a, dupa ce m-am decis pe Vianu, nu-mi mai puteam imagina alt loc in care as putea merge. Parca auzisem de existenta lui si inainte sa stiu ce e aia liceu. Parca intreaga mea viata pana la punctul ala trebuia sa conduca acolo. Ca pana la urma nu s-a dovedit experienta tipica misto de liceu, asta e irelevant.

Acum stiu unde ma duce feelingul, dar nu stiu ce sa fac cu variabilele. Daca nu intru la poli si stau un an acasa? O sa mai invat ceva anul ala ca sa am sanse mai mari sa intru anul viitor? Dar daca fac alte optiuni, mi-as baga unghia in gata daca as fi putut intra unde voiam de la bun inceput?

Sau daca tipul ala nu e asa jigodie cum pare si e doar parerea mea de moment? Merita sa-mi moare tot respectul?

Daca tipei aleia chiar ii pasa, dar nu stie sa arate? Sau daca nu-i pasa si ma foloseste? Daca nu-i pasa pur si simplu? Parca suntem convinse ca nu-i pasa, dar conteaza?

Stiu ca trebuia sa

nu, asta nu pot scrie aici

pentru ca, uite, deja ma apuca panica

Ai avut vreodata o alegere asa mare de facut, asa importanta pentru sufletul tau, incat sa te blochezi? Stii, ceva mai important decat facultatea si viitorul tau?

Ei bine, sper ca nici eu.

miercuri, 17 iunie 2015

9

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?
O infinitate.

  Nu am idee cum am ajuns așa. Să mor eu dacă știu. Știu că sunt aici, acum, știu că nu am nici o idee ce o să-mi rezerve viitorul ăsta, nu am idee nici ce vrea prezentul și, cel mai nașpa, nu pot controla nimic, nimic. Nici pe mine. Și e enervant, pentru că trebuie, universul (adică oamenii și situațiile) îmi cer asta și totuși sunt în punctul ăsta.
  Ți minte acea primă zi? Teribil de awkward în care nu știai ce să faci sau cine ești, cu cine ești, cum trebuie să fi. Și apoi te-ai panicat și ai fugit (fizic, departe, sau te-ai izolat pentru că ești un cretin și nu știi cum să te oprești). Și ai ajuns în casă, ți-ai băgat capul în pernă (i-oi fi făcut și gaură, la ce copil-copac ești), ți-a țipat conștiința și te-ai urât că ești atât de slab și nu ai avut habar cum poți să te schimbi. Eventual ai și plâns sau ai avut un nod în gât și ai continuat să te panichezi și să se destrame ceva. Și te-ai gândit la asta o grămadă. Apoi au apărut alte întâmplări random, și altele, până când ai reușit să-ți îngropi adânc în memorie acea primă zi. Orice acea primă zi. Și în timp ai avut senzația că ești normal, ori că te-ai schimbat, ori că a fost un eveniment izolat, ori ai uitat. Nici tu nu știai, dar chiar credeai că ar fi diferită o altă premieră. 
  Acum te gândești serios la asta, vine termenul limită și știi că trebuie, dar îți revine panica. Și știi că ori nu mai ești cretin, ori se întâmplă ceva de care ți-e atât de frică încât îți vine să te duci iar și să-ți urli în cap. Dar, vezi tu, ai un nod în gât și realizezi că te-ai ars. Realizezi că nu ești normal și nu înțelegi asta nici tu, cât de nedrept ar fi să ceri altcuiva să înțeleagă? Nu te-ai schimbat peste noapte sau în două săptămâni, cu siguranță nu în câteva luni. Și 
ți-e frică?
  De ce te-ai panicat atunci? Ce motive incredibil de stupide erau în capul tău? De ce naiba erai așa. Oprește-mă. Doar oprește-mă, cumva, și schimbă asta. Erau chestii superficiale care-ți erau în cap, nu erai pregătit, nu știai unde să mergi, cum să faci să fie ok. Ai găsit o portiță de scăpare și ai folosit-o. Portița greșită, lumea greșită, de ce te face să te simți așa acum? De ce dracu e atât de complexă o chestie atât de simplă și de ce dracu nu ești ok cu asta? De ce...
  Liniștește-te. Nu plânge. Calm. Respiră. Numără până la 3, până la 10, până la 50. Fredonează o melodie, calmează-te și gândește-te. E ceea ce vrei? Crezi? Bine dacă crezi, dar de ce nu ești sigur? Oprește-te și mai gândește-te odată. Repercursiunile te-ar distruge pentru că ești o ființă cretină și s-a agățat de ce nu trebuia, chestii superficiale, normale. Dar parcă nu erai normal. Dar, evident, la naiba cu tine! Doamne, relaxează-te! Hai s-o analizăm logic. Pentru că erau chestii normale, tu nefiind normal, te-ai găsit în punctul în care să nu știi ce să faci. Te-ai găsit lovindu-te de o piatră mai idioată decât tine și te-ai simțit ca naiba.
  Ești dispus să faci o alegere? Să o dai în bară și apoi să se termine, poți s-o faci? 
Realizezi că ai o problemă, o problemă poate de care numai tu ești conștient. Poate și alții știu, dar nu le pasă sau nu observă că e o problemă atât de importantă pentru tine. Sau, și mai rău, au încredere că poți să te descurci și să te repari singur. Și tu îi dezamăgești, dar încă nu știu asta. 
Să spunem că nu erai pregătit, că nu ai trecut peste trecut, că nu te-ai deschis, că nu ți-ai acordat o șansă, să spunem că au fost toane, să spunem că
  Ți minte acea primă zi? Acea primă zi la care te gândești câteodată și îți închizi ochii, scuturi capul, încerci să scapi de senzația aia că ești o persoană așa varză și te urăști și urăști acea primă zi că te-a făcut să te simți așa. 
  Ceri ajutorul. Până atunci du-te să-ți îngropi capul în pernă, să te descarci, să
  Ai idee de ce ești așa slab? De ce ai făcut mereu alegerile slabe? Sau de ce atunci când ai făcut alegeri puternice, te-ai oprit și ai fugit, ți-ai îngropat capul în nisip, ai făcut tot ce nu trebuia să faci în speranța că-ți va fi mai ușor, dar nu a fost. Ai încercat toate chestiile pe care o persoană slabă le-ar face. Dar nu te-au făcut mai puternic. Nu te-au ajutat să faci față, nici o unghie înfiptă adânc în carne nu te-a ajutat cu nimic. 
  Du-te. Du-te, doar du-te și întoarce-te când o să poți să trăiești
Fără punct, continuă tu
Și fără titlu. Nu merită

sâmbătă, 2 mai 2015

Mai rău, când se oprește, bă?

Nu. Sunt. Ok. Înțelegi? Nu? Bine, atunci nu-mi pasă...
La naiba cu metaforele cu pești în acvarii. Aici nu e așa, acum nu e așa. Acum e mult mai rău. Oceanul ăla la care voiam să ajung din acvariul ăsta idiot e mult mai departe decât era înainte. Ghici de ce! Nu, nu o face, nu ai ghicii nici într-o mie de ani, iar dacă știi deja de ce, atunci fuck you too. Îți spun de ce oricum, varianta aia metaforică, pentru că realitatea e prea crudă chiar și pentru un cititor clandestin: Acest acvariu nenorocit de care tot repet de câteva rânduri avea o scoică afurisită. Șansele să mă agațe erau așa mici, dar a făcut-o și o să mă devoreze. Literalmente, nu știu ce o să mai rămână din mine la final. Un final care vine după prea multe luni de zile. Bă, nici la oceanul real nu pot ajunge, d'apoi la ăla metaforic și plin de minunățiile vieții.
Dar hai să lăsăm astea, nici nu știu exact cum stă treaba cu scoicile.
Nu știu cum o să mai ies din asta.
Bă, la naiba cu literatura românească și cu Iona ăla aflat în toți peștii din univers, cine dracu ar fi bănuit că aveam să te înțeleg în cele din urmă? Bă, nu o să mă sinucid, nu am ajuns încă în actul IV (te rog, nu pune accentul pe „încă”), planul meu e altul: oceanul. Să-l văd și gata. Să-l simt. Cu peștii mă descurc, prin comparație cu voi.
Hai că aștept musafiri. Ieri am avut 10 vizite. Azi doar 5 dar urmează să vină și o a șasea persoană. Asta e partea drăguță. Mă simt iubită. Bine, știm că peste trei săptămâni nu o să mai aibă nimeni nici un chef să vadă ce fac, dar măcar acum, cât sunt la început și speriată, măcar acum e bine.

luni, 23 martie 2015

Fugeam

Ți-a fost dor de mine? Mie nu.
Salut. Sunt bine, serios. Nu am murit. Încă. Nu, nu te speria, nu e o promisiune pe care ți-aș face-o ție. E pur și simplu exprimarea inevitabilității efemerității. Știi tu, ciclul vieții, începuturi, continuări și, fie că vrei sau nu, sfârșituri. Profund, nu? Da, cred că m-am lovit la cap pe drum. Destinația: blogul meu fantomatic.
Sunt lucruri pe care habar nu am de ce le mai fac și oameni pe care habar nu am de ce nu i-am ucis până acum. Poate pentru că planul meu nu e complet finisat? Ce crezi, să-mi caut ceva complici sau să încerc să mă descurc singură? Sau să mă mut undeva departe. Să fug.
Bă, da chiar. Îmi amintesc că era o perioadă din lunga și aventuroasa mea viață, în care fugeam al naibii de mult. Mă plăcea un tip? Hai să fugim. Mă supăra cineva? Hai să ne schimbăm școala. Mi se părea ceva prea greu? Hai să o lăsăm baltă și să fugim. Departe. 
Nu am mai făcut asta de ceva vreme. Și mi-am dat seama după ceva ani de chestia asta. Bine, am observat că nu-mi amintesc mai nimic din trecut. Gen... nici măcar nu mai par povești despre mine, pur și simplu, o complet altă persoană. Dacă nu-mi spunea că e vorba de mine, nu mi-aș fi dat seama niciodată. Da, chestia e ciudată: să-ți povestească oamenii întâmplări cu tine și tu să nu-ți amintești nimic-nimic din alea. Chit că a fost acum 4-5-6 ani, chit că a fost când aveai 15 ani și erai proastă de bubui, chit că ești proastă de bubui. Bombă, bă, bombă.
Deci, mini concluzia e că multe din felurile mele de a fi de acum multă vreme nu mai par că mi-au aparținut vreodată, chiar nici nu-mi mai amintesc de existența lor. Și asta este 1. îngrijorător; 2. încurajator: ne schimbăm, deci ne putem permite să visăm pentru o oarecare evoluție. 
Deci, da, nu mai fug. De multă vreme am încetat să fug. Mă place un tip? Hai, Ada, trebuie să o faci și pe asta. Mă supără cineva? Analizează situația: e cazul să le faci viața un iad? Așteaptă momentul potrivit. Mi se pare ceva prea greu? Încearcă, chiar dacă te plângi. Încearcă măcar, poți... Oh, Ada, poți să faci față la toate porcăriile. Ai făcut până acum, nu? Și dacă devine mai greu, ce? Și tu devii mai rea.
Fugeam. Și m-am oprit. Acum nu știu în ce parte să o iau, dar nu mai fug. O să-mi înfrunt demonii. Sau o să-i iau de mână și o să mergem la un suc, o cafeluță, o prăjiturică, ceva.
Miau.

vineri, 13 februarie 2015

Not

Nu ești un unicorn, mă! Nu ești. nimic.
  Ce mai faci? Ah, ok. Nu, taci! Vezi tu, nu voiam pe bune un răspuns, întrebam ca să mă aflu în treabă, ca să deschid un subiect, ceva. Duh, trebuia să știi asta! Anyway, eu fac bine. Ascult muzică și   aud primăvara cum o să vină cândva.
Știi ce mă enervează pe mine? Pe lângă cele două mii de alte chestii din univers, care sigur sunt de fapt mai mult de două mii, dar încerc să par și eu plină de curcubeie. 
  Da, deci oamenii. Ăștia mă enervează. Nu mă înțelege greșit (o să mă înțelegi greșit, așteaptă să-mi pese. Nu, Ada, nu face pe dura, scrii pentru că crezi că îi pasă cuiva! Da, Ada, ai dreptate, chiar îi pasă. Ție. Ție îți pasă.), nu vreau să trăiesc într-o peșteră izolată de civilizație. Îmi place cam tot ce înseamnă tehnologie și evoluția pe care au adus-o alți oameni societății și stilului meu de viață. Doar nu mă dau în vânt după un anumit gen de oameni care constituie majoritatea lor. Ceea ce e trist. Ai idee cât de greu dai peste cineva care nu e plin de clișee de doi lei (dar cu care pot schimba clișee de doi lei, dar pe post de glumițe) și cu care pot purta conversații idioate și inteligente? Sau, nu știu, cu un grad de inteligență mai ridicat decât penibil. 
  La naiba, Ada, ești ipocrită! Nu ești tu suficientă cât să ai astfel de pretenții! Pretențiile mele sunt doar la nivel de gusturi. Sau potrivire. Nivelul meu de umor (adică omor) e unul suficient de coplanar, iar capacitățile mele de comunicare sunt destul de respinse de oamenii normali. Pentru că lipsesc cu desăvârșire și am obișnuința asta idioată de a spune ce gândesc (pentru că uneori am senzația că e evident ce gândesc și nu-mi place să mă ascund după nu știu ce mască și să joc nu știu ce rol, ca un ritual antic de alergare în jurul focului, hugabuga, chestii. Nu mai avem cinsprezece ani, putem comunica fără să ne ascundem adevăratele noastre intenții sau gânduri,  pe care o persoană cât de cât inteligentă ar realiza care e de fapt treaba. Iar eu, plină de speranță, SPER ca partenerul meu de conversație random să fie inteligent. Astfel, ipocrita și superficiala de mine riscă să fie respinsă, dacă persoana respectivă e prea proastă, dar există și șansa 1. Respectiva să fie fermecată de mine și de personalitatea mea sau 2. să fugă, pentru că mă depășește și sunt penibilă.) Oricum ai da-o, tot o selecție rămâne. Cui îi pasă că nu o să fie nimeni selectat ever și o să mor cu șaptezeci de pisici? Oamenilor le plac pisicile. Nu?
  Wow, superficială mai sunt! Împușcă-mă acum. În cap. Știi tu, ca să văd lumea printr-o altă aură.

miercuri, 28 ianuarie 2015

Schimbări

  În numele schimbărilor și al unei luminoase continuări.
  Despre a-ți da seama care oameni contează și care nu în viața ta: Ăia care ies seara în pijamale cu tine pe malul Dâmboviței. Bifat, de păstrat. Nu, vorbesc serios. E important!
  Despre schimbări în bine și cât de tare să fii badass pe cont propriu: bă, e tare! Cel puțin în capul meu se simte bine și încerc să-l stăpânesc (pe cap) să nu se dea de pereți că a fost incapabil până acum să se simtă badass.
  Despre mine. Sunt aici. Cumva, tot aici. Și nu știu de ce câteodată mă simt într-un anumit mod și nu știu de ce am ținut neapărat să îndepărtez tot ce aveam și ce-mi amintea de chestii. Adică, serios, atâtea nimicuri de care eram nerăbdătoare să scap și atâtea amintiri care nu mi se mai par în niciun fel pozitive. Nici nu știu ce era în capul meu. Adică, serios, pe de o parte nu vreau să uit chestii, iar pe de altă parte sunt așa nerăbdătoare să scap de trecut. Doar o senzație negativă care gravitează pe aici din cauza existenței unui amalgam de amintiri și bune și rele și de toate felurile. Nici muzica aia nu o mai ascult.   Parcă am pornit pe corabia asta a schimbării și nu vreau să mă întorc pentru că mi-e frică că ar putea să... mă întoarcă. Și singurul lucru pe care-l vreau acum e continuarea și schimbarea, nici o întoarcere, nicăieri, niciodată.
  Bine, într-o oarecare concluzie nici eu nu știu ce vreau să spun și la ce mă refer. Dacă e vorba de vreo nevoie de schimbare sau a susține sus și tare că m-am schimbat sau mă schimb, astea sunt oarecum vrăjeli de doi lei, genul ăsta de schimbări nu se petrec peste noapte și clar nu de la o postare la alta, dacă e să luam asta ca punct de referință. Dar sunt anumite întâmplări în viața unui om care schimbă destul de tare circumstanțele în care se desfășoară, iar asta implică inevitabil și anumite schimbări ale protagonistului, datorate schimbărilor din jurul lui. Ceva adaptabilitate.
  Și, serios, devin din ce în ce mai indiferentă. Nu știu dacă e rău sau dacă e bine sau dacă doar mă mint pe mine, dar e destul de distractiv. Poate o să bag pe aici cândva niște detalii despre asta, aka la ce mă refer. Până atunci, Ada pleacă.

joi, 15 ianuarie 2015

La naiba, Ada!

  La naiba, Ada! Cum de suma algebrică a tuturor evenimentelor din viața ta te-a adus în punctul ăsta? Nu că ai fi realizat dacă ar fi fost alt punct. Și e doar un punct random, nu e nici măcar un nod, nu e nimic. Ceva care tinde la zero.
  La naiba, Ada!, aveam impresia că ești destinată lucrurilor mărețe. Știi tu, ca plimbarea pe malul mării cu o muzică ca într-un serial în căștile de la telefon. La naiba, Ada! Dar uite-te acum unde ești! Nicăieri. Nu ai făcut nimic și nici nu o să faci. Și nu faci. Aștepți ca viața ta să înceapă. Dar se pare că ceea ce aștept eu nu e și ceea ce așteaptă ei. Ei au alte așteptări. Nu le pasă dacă sunt bine, fericită, dacă fac ceva ce-mi place, dacă mi-e frică, dacă îmi doresc ceva. Au ideile astea preconcepute, dar nu cred că e suficient, nu pentru mine. Nu vreau să învăț ani de zile încontinuu ca apoi să sfârșesc o persoană banală la un birou într-o rutină de care oamenii ca mine s-ar ferii. Vreau mai mult de atât. Vreau să fiu liberă. Nu vreau ce am acum și nici ce mi-e planificat. Și o să cadă și piesele astea de domino. Și o să fie groaznic, ca cealaltă dată, dar o sa fie bine, la un moment dat. Cert e că într-un anumit punct, în nodul de la primul paragraf, o să aleg ce-mi doresc, nu ce trebuie și o să dau cu bâta în baltă, dar măcar o să știu că nu o să mă îngrozească și nu o să mi se pară respingătoare cea mai bună variantă posibilă. Cum mi se pare acum.
  Ai observat vreodată cum nimeni nu întreabă de fericire sau oarecare împăcare, nimeni nu întreabă dacă e ceva plăcut? Să spunem că ai un prieten, o rudă. Te întâlnești cu cineva cunoscut pe stradă și le spui de acel prieten, cam așa ceva: „E bine, e avocat (de ex.), câștigă bine”. Sau nu știu, eu numai d'astea am auzit în genul ăsta de discuții. Cert e că nu am auzit nicăieri: „E fericit, face ce îi place, nu-și pune icre negre pe masă, dar chiar se vede în ochii lui că e împăcat (& alte bullshituri)”.
  În concluzie, la naiba, Ada!

joi, 8 ianuarie 2015

Filosofi contemporani

  Băi, deci am niște filosofi în clasă, de te doare capul. Nici nu știu ce spun! Aruncă cuvinte la nimereală, profunde, interpretabile, care într-o anumită lumină, dacă ar fi capabili să explice la ce naiba se referă, ar fi destul de mindfuck. Dar ok, individualitate ca esență. Da, ok, la ce te referi? Și aici pauză. Hai, mai aruncă niște concluzii care-ți sună bine la ureche, poate e fix ce vrea profa să audă. Este? Perfect, de aici duce ea discuția și interpretează cum are chef. Nu este? Te contrazice? Minunat, schimbă-ți dintr-o dată părerea și dă-i dreptate. Nu înțelege ce vrei să spui și-ți cere să explici? Mai aruncă niște cuvinte interesante și misterioase, bagă pauze mari în care pare că contempli universul, speră la o minune și vezi ce iese. Dar e ok, scopul ți-e atins: profesoara chiar consideră că ești interesat, ba chiar interesant, poate-ți pune și un 10 pe activitate și poți chiuli de la testul de săptămâna viitoare.
  Nu faci filosofie? Poți aplica treaba asta și la alte materii, de altfel, și în viața de zi cu zi. O să fraierești pe oricine.
  Ce, am zis oricine?
  Nu, mă. Poți să fraierești fraierii sau persoanele care speră prea mult. Folosește strategia de mai sus cu un om puțin mai inteligent și o să râdă de tine cum că cineva te-a păcălit că ești spiritual. Nu o să te afecteze totuși, din moment ce ești capabil să faci asta.
  Nu e nici rău, dar nici bine. E o modalitate, doar.
  Apoi, dacă chiar știi ce spui și poți să-ți expui punctul de vedere, să te explici și să te faci înțeles, atunci jos pălăria. Alt tip de filosof, dar e ok, te accept așa, cu mai puțină ipocrizie și cu convingeri argumentate frumos.
  Vorbește despre ce știi, altfel fac mișto de tine. Eu și restul. Știi, mulți se întreabă dacă se pot scutii de la oră, numai datorită (din cauză, dar eu vreau datorită) prezenței tale simțitoare.
  Meh, dar bănuiesc că și eu fac la fel. Aflăm niște chestii din surse incerte, televizor, vedem o reclamă, un post inspirațional pe Facebook, aflăm de la părinți, ascultăm o conversație, citim o carte/vedem un film care a spus doua cuvinte despre o idee: ne place cum sună? Ne-o însușim. Ce dacă nu știm decât câteva cuvinte despre asta?
  Mă, într-un fel e ok să mai adunăm și ceva cunoștințe. Dar nu așa.
  M-am plictisit, capacitatea mea de exprimare e pe minus, nu știu dacă m-am putut face înțeleasă, nu-mi pasă. Îmi voi da singură un zece, mulțumesc.
La naiba, ce vă place vouă să ieșiți în evidență cu chestii despre care nu știți nimic! La naiba, la naiba, la naiba, hai pa.

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Îndrăgosteli

Ce se întâmplă când te îndrăgostești?
Bă, să mor dacă știu! Ce naiba o fi dragostea? E un nou Pokemon? Nu, lasă, nu fi ipocrită, Ada, tu nu te mai uiți la Pokemon! La naiba, Ada, la naiba! Iar ai făcut-o.
Ok, vă spun eu ceva mișto maxim de o să cădeți pe jos de râs (sau plâns): nu am fost îndrăgostită. Vreodată. Adică, ok, mi se topesc picioarele când mă uit în oglindă și, ok, prietenul meu imaginar e teribil de grozav și, ok, sunt niște personaje din cărți, seriale, desene animate foarte strălucitoare [nu, Edward, dispari cu licuricii tăi cu tot], dar nu am fost îndrăgostită.
Asta dacă nu pui la socoteală obișnuința cu o persoană până la punctul în care ai senzația că o iubești și ca nu poți trăi fără ea, dar eu nu iau asta în calcul, deci încă inima-mi e virgină. Nepenetrată.
Poate chiar am inima de piatră. De diamant. De adamantium.
Nu, Ada, taci, nu fi ipocrită, iar! Simt chestii și țin la oameni și îi și iubesc pe unii și sunt perfect ok și inima îmi funcționează ok.
Voiam să mă laud puțin și să mă plâng, de ce nu? Ce? De ce da? Băi, sunt curioasă să știu. Și evident, înfricoșată, s-au sinucis mulți deștepți din astfel de motive. Dacă persoana-mi incredibil de hipersensibilă nu rezistă? O să ajung o babă arțăgoasă care să nu fi cunoscut niciodată iubirea. Sau o să apară un Făt-Frumos să-mi dărâme zidurile. Sau o să trec peste toana asta de „între teme de fizică” și o să fiu perfect ok cu orice îmi rezervă viitorul, pentru că tot o să-i trag un șut în fund, pentru că integrală din 1 dx face x, pentru că forța de frecare e egală cu coeficientul de frecare ori normala la suprafață [exact, pentru că am treburi mai importante, decât să mă gândesc dacă într-un anume moment din viață creierul îmi va da o anumită substanță în exces]. Oh, mai am o temere, că tot suntem la subiectul ăsta: că voi fi îndrăgostită, voi iubi pe cineva din toată inima mea de ciocolată și nu-mi voi da seama, pentru că idioții de voi supraevaluați stări random.
Știi ce e trist? Ok, atunci nu-ți spun.
Biiiine, îți zic: inima doar pompează sânge. Nu se ocupă de iubire. Nu se ocupă de sentimente, îndrăgosteli, clișee, fluturași (spune-mi acum, te rog, că stomacul se ocupă cu fluturașii).
Știi ce o să facă Ada acum? Nu va continua să facă la matematică, nuuu. Va intra pe tumblr-uri porno. Pupici, pa.