sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Minunaților

Mă simt ca într-o capcană. Din care, vezi tu, nu pot să ies, pentru ca întreaga idee a ei e ca eu să fiu prinsă. Și complet incapabilă. Și cum nu o să mă scoată nimeni de aici, va trebui să mă descurc singură, dar o să dureze ceva. Aș putea să ies și să distrug totul în calea mea, e varianta cea mai ușoară. Dar am învățat de când eram mici, din desenele animate: calea cea mai ușoară nu e calea cea mai corectă. Și putem mai mult de atât. Eu. Eu pot mai mult de atât.
Lucrurile sunt bune, apoi rele, apoi iar bune, apoi mai nașpa, apoi găsești o melodie pe care o căutai de mult, apoi vorbești cu cineva și ți se spun chestii drăguțe. Apoi faci mate, apoi nu mai faci, apoi mănânci, dai restart, te plângi și continui să o iei de la capăt. Până când motivele care înainte te făceau să plângi, acum te lasă rece și găsești alte motive pentru care să fii instabil emoțional, pentru că ești om și îți place să-ți faci rău singur. Și o iei de la capăt mereu și mereu și... crești.
Și sunt bine. Gen foarte bine. De-a lungul vieții mele incredibil de lungi și plină de întâmplări minunate (not), am descoperit cât de ușor e să trăiești fără persoanele în lipsa cărora credeai că nu poți să supraviețuiești. Mai contează acum? Nu. Nu mai contează deloc.
A trecut ceva vreme de când nu m-am mai simțit centrul universului meu și nu am mai ținut cont de nimeni altcineva decât de mine. Și e destul de grozav, așa că hai să o păstrăm așa.
Despre abilitățile mele sociale, acestea nu există. Dar e ok, ori o să învățăm să fim și noi @!#$%^&* ca ceilalți, ooooori o să ne doară fix în cot pentru că suntem minunați pe cont propriu. Și poate o să se trezească cineva la fel de sadfghjklkytredsh ca noi ca să ne țină de urât pe lumea cealaltă, și dacă nu, tot minunați suntem.
Acum mă duc la mate. Iar. Arghh!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu