vineri, 31 mai 2013

Evident

  După prea multă dulcegăraie (cred că o să fac diabet), afară plouă.
  O chestie așa, poetică. Clișeică. Ca un trandafir. Un maimuțoi de pluș. Un sărut. O mie de cuvinte. Banale dar cu însemnătate mare. Cam așa e treaba. Poate mă înșel. Un lucru îl știu clar despre mine: sunt o insensibilă hipersensibilă. Adevărul crud? Cel mai mult îmi pasă de mine. Cât timp eu sunt fericită. Cât timp eu mănânc ciocolată. Singurul motiv pentru care aș vrea să te servesc din ciocolata mea e acela că poate va venii o vreme când eu nu o să o mai am, dar când nu voi refuza o alta. Sau că m-am săturat. Și mai e și excepția aia de a-mi împărții plăcerile diabetice. Totuși doar eu. Centrul universului meu. Nu s-a schimbat nici o secundă asta. Așa am fost mereu. Doar eu. Cât timp eu sunt bine, totul e bine. Și apoi mă mai și aștept ca ție, vouă, cuiva să-i pese de mine.
  Nu știu de ce se spune că cei mai frumoși ani din viață sunt cei pe care-i petreci pe perioada liceului. Adică eu, una, aștept cu nerăbdare să se termine. Poate, nu știu, într-o zi îmi va fi dor sau ceva, dar acum nu, acum mă gândesc cu groază. E ciudat să te gândești cât de repede poate trece timpul și totuși cât de încet. Când aștepți ceva cu nerăbdare sau când... când vrei mai mult ceva ce ai. Sau nu vrei ceva ce n-ai.
Sunt centrul universului meu. Al meu. Asta nu înseamnă că nu mai sunt omuleți prin universul meu, sateliți, planete dătătoare de viață sau ceva asemănător. 

joi, 30 mai 2013

6

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?
O infinitate.

   Pentru tine. Scuze, mulțumiri și alte stupizenii stupide.

  Nu-mi repeta de cât de stupid poate fi și, te rog, nu te umfla prea mult în pene. Cu siguranță mâine îmi voi înfige iar unghiile în carnea ta și voi trage cu toate puterea. Ca întotdeauna.
  Dar cumva, vroiam să scriu, vroiam să scriu despre tine, varianta adevărată, fără prea multe ridicări în slăvi sau jigniri.
  Știu că ți-ai dorii să fiu mai drăguță și mai delicată, mai înțelegătoare sau... nu știu, mai altcumva. Știu asta chiar dacă, cel mai probabil, vei nega cu vehemență, îmi vei șopti că sunt minunată așa cum sunt. Sau cel puțin, sper că vei face asta, sper să nu vină ziua când îmi vei reproșa chestiile care spuneai că-ți plac la mine. La personalitatea mea. Știu și că ai dori să nu mai fiu așa pesimistă. Dar doar știu.
  Voiam să-ți mulțumesc că-mi ești sacul de box, că-mi ești victimă atunci când nu mă pot controla, că suporți și supraviețuiești cu toate loviturile fizice și psihice... Vreau să-mi cer scuze și pentru vânătaia de zilele trecute care e cea mai mare pe care ți-am creat-o până acum. Știu cât de stupid a fost să mă supăr pe tine că nu ai vrut să-mi iei pixul de la profesoară. Nu-mi voi cere scuze totuși pentru geanta în cap. Probabil că, dacă nu aș fi dorit să te omor atunci, ar fi părut destul de amuzantă situația.

marți, 28 mai 2013

chestie

  Cred ca este a șasea oră când mă apuc să scriu ceva și șterg și o iau de la capăt. E ciudat, cuvintele parca și-au pierdut însemnătatea. Orice aș spune acum, nu ar putea să-mi rezolve nici o problemă. 
  Nu știu despre ce vroiam să scriu inițial, cred că ceva cu oamenii drăguți de pe stradă. Dar e stupid, chiar și pentru mine. Cred că tocmai de asta o să ... dezvolt subiectul.
  Pe stradă, pentru câteva secunde sau minute, oameni străini fac gesturi amabile, adorabile, genul ăla de amabilitate care nu cere nimic în schimb, care nu e premeditată, care nu e urmată de un gând „Dacă ajut bătrânica asta să treacă strada, sper să câștig la pariuri azi”, care e așa banală, dar care-ți poate schimba ziua sau mai mult de atât. Aceia sunt oameni drăguți. Și faptul că nu-i cunoști, te lasă să-ți păstrezi impresia că sunt așa.
  O să mă opresc acum cu dezvoltatul subiectului.
  Mi-am amintit, înainte de asta vroiam să scriu și o poezie. Mi-ar fi fost mai ușor să mă exprim. Postări care nu spun prea multe, care sunt formate dintr-o multitudine de cuvinte frumos aranjate. Ce poate fi mai potrivit? La fel ca muzica pe care o ascult. Emotionless... Vreau asta, vreau să fiu lipsită de emoții. De emoții & sentimente negative. Atât..
  E 9:35 AM și eu m-am trezit acum 35 de minute. Păsărelele ciripesc și cred că până acum nu am scris ceva mai stupid. 
  Dar, mi-am făcut tumblr!!!! Și sunt mega-mândră și de vreo trei zile dau follow și reblog în prostie și îmi place. Deci: http://addads.tumblr.com/
  Amin.

vineri, 24 mai 2013

Cuvinte de ciocolatăăă

  Hai, zi-mi un cuvânt. Un început. Dă-mi primul episod dintr-un serial cu prea multe sezoane sau, mai bine, dă-mi ideea. Dă-mi ideea vieții tale, a mele, a noastre. Îmbată-mă cu parfumul de flori al zilelor de primăvară, distruge-mi nostalgia, crează-mi euforia. 
  Amețește-mă cu gândurile tale, cu o multitudine de cuvinte colorate, melodioase, lasă-ți sufletul să cadă pradă dorințelor mele egoiste. Da, da, continua-mi valsul cu rime, la nimereală sau nu, profunde sau nu. Superficiale. Asta e ceea ce vreau, dă-mi tot ce ai și ce-ai avut vreodată, deschide fiecare fereastră din casa ce nici nu ai terminat-o. 
  Știi, eu voi continua să mă unduiesc pe niște ritmuri confuze și, știi și asta, te voi trage după mine oriunde, în fiecare colț al unei lumi prea rotunde, ne vom scufunda într-un abis al zâmbetelor și săruturilor furate.
  Nu-ți face bagajele, doar lasă-te în voia inexplicabilului ce-ți inundă porii, uită de tot și de toate, etern. N-ai nevoie de periuța de dinți sau de haine, nu ai nevoie de lacrimi și doruri, doar urmează-mă. Nu mă întreba nici unde mergem. Nu știu. Eu te urmez pe tine și tu mă urmezi pe mine. Oriunde o să fim, o să fim și gata, fără întrebări existențiale, fără probleme suplimentare, fără farfurii zburătoare sau lumânări date-n uitare. Poate cu puțină poezie, totuși. Așa, ceva romantism clișeic, de ciocolată. 
  //P.S//: Poți să-ți iei și niște plasturi la tine. Și calmante pentru durer plăcere. Na, acum nu-mi spune că vrei să-ți iei și hipopotamu'! Eu scriu di'ta mai capodopera și ție-ți arde de hipopotami!//

joi, 16 mai 2013

Joi

  Iar eu, iar aici, iar și din nou și din nou și încontinuu într-o buclă nesfârșită. Eu, eu, eu și doar eu. Eu și cu sentimentele mele, eu și cu totul. Cu dramele, cu amintirile. Cu fantomele. Da, mai ales cu fantomele.
  Deci... eu cu bagajele mele.
  Nu știu despre voi, dar eu am făcut de când mă știu experimente. Pe mine, pe viața mea. Mereu am întins corzile la maxim, le-am rupt sau doar le-am ciopârțit, le-am stricat sau doar le-am abandonat. Și s-ar zice că am învățat din greșeli. Sau nu. Sincer, nici acum nu știu. Mi-am învățat ceva lecții, dar poate le voi uita. Cam ca lecția de la biologie. Cert e că voi continua să apăs butoanele greșite, să creez explozii colosale, să distrug și să mă distrug. Și apoi să dau viață. Să renasc. Să mă renasc. Să-mi reinventez iar universul. Ținutul fericit.
  Oh, ținutul meu fericit. Unicornii mei. Monstruleții tăi. Ținutul meu fericit....
  Da, ținutul meu fericit cel frumos, colorat și plin de chestiuțe ciudate... s-a schimbat. Nu știu încă cum, nu știu încă cât de ruinat este sau cât de perfect, nu am curajul... să risc să fiu dezamăgită. Sau să risc să fiu încătușată. L-am mai vizitat, continui să o fac, dar nu mă avânt prea departe. Dacă mă pierd? Nu știu, sincer. Sunt doar scuze. Cred că doar nu mai am timp. Serios acum, de unde să mai am timp și de construit alte universuri metaforice, când nu mă pot descurca nici cu cel real?

  Un secret? Îmi place viața. Nu, nu viața mea, viața în general. Doar... mă fascinează. Capacitatea asta nelimitată a omului de a descoperii și a inventa lumi noi sau „euri” noi. Imaginația, creativitatea, infinitul. Uneori e frustrant cum avem atâtea de descoperit și de construit, cum avem atâtea posibilități nelimitate de a face atâtea lucruri minunate (sau nu), dar suntem blocați între patru pereți, într-o rutină.  Suntem blocați dar putem să facem mult mai multe de atât, avem mult mai mult potențial, cu toții, și totuși nu-l putem exploata cum trebuie. Dar nu încetează să mă fascineze. Deloc...

  O să revin. Aveam de gând să mai fac o postare d'aia super-duper-zuper depresivă, să-mi prezint iar starea de spirit, dar mi-am reamintit că eu încerc să trec peste, nu să mă scufund și mai tare. Nu? Așa că, atunci când voi revenii, sper să fie cu o postare optimistă cam ca fotografia super-duper-zuper genială pe care a făcut-o o super-duper-zuper genială Adă/Addă/Adddddddddddddddă. :)

sâmbătă, 11 mai 2013

Dispărut-am, iar

Și cu mine cum rămâne? Cu sentimentele mele? Cui îi pasă de mine? Cui îi pasă de mine pe bune, fără prefăcătorie? Oh, nimănui? Dar știam asta... Deci de ce am mai întrebat?
Nu știu, prevăd niște iepurași care vor sări cu chestii „Ești nebună, paranoică, mie-mi pasă“. Mda, cred că sunt nebună.  E o nebunie să te saturi de prefăcătorie. Oh, doar azi. Mâine o voi lua de la capăt, știu asta.
Și totuși... Știu că mi-am creat o imagine de insensibilă. Și în cea mai mare parte a timpului îmi convine. Dar sunt momente scurte în care ma simt prea singură pentru a putea descrie, în care cuvintele nu-mi mai sunt de ajuns, în care îmi vine să-mi iau costumul de baie ca să înot în propriul și noul meu ocean de lacrimi. Știu că este o stupizenie, dar uneori vreau și eu niște fapte drăguțe, niște declarații sincere, din inimă, spontane, pentru care să nu trebuiască să cerșesc. Vreau ca măcar o dată sentimentele mele să conteze și pentru altcineva, să fie o prioritate. Să nu conteze de căt de multe prostii spun când sunt supărată, să nu conteze de cât de mult enervez pe alții când sunt enervată. Vreau doar ca măcar cineva să rămână acolo și să vrea să mă facă pe mine să mă simt mai bine, să-i pese, indiferent de altceva.
Să fiu o prioritate.
S-ar zice că aș fi învățat până acum că singura persoană la care aș putea să mă aștept în legătură cu asta, sunt eu. Dar na, se mai întâmplă. Doar că azi încetez și eu să mă prefac că sunt bine și că totul e bine, pentru ca nu sunt bine și nimic nu e bine...
Cred că o să retrag astea. Doar vroiam să mă descarc. Nu a funcționat, încă am lacrimi în ochi, încă mă simt în felul ăsta ciudat și gol. Dar o să vină și vremuri mai bune. Cândva...

miercuri, 8 mai 2013

5

Oare câte lumi pot fi create cu tine, o foaie și un stilou?
O infinitate.
  Mi-ai scris promisiuni, mi-ai scris povești, mi-ai scris ce-a fost, ce e și ce va putea fi, mi-ai scris de azi, de mâine, mi-ai scris de gânduri, de sentimente, de trăiri, mi-ai scris idei, mi-ai scris și mi-ai scris și nu te-ai oprit din scris...
  Mi-ai scris despre iubire, mi-ai scris cuvinte multe, poate prea multe, mi-ai scris un infinit de pagini, mi-ai scris așa de mult despre iubire. Mi-ai scris o bibliotecă întreagă, mi-ai scris mai multe biblioteci. Mi-ai scris despre iubirea ta, mi-a scris despre iubirea fiecăruia. Mi-ai scris despre iubirea pură, mi-ai scris despre cea față de natură. Mi-ai scris despre mine, chiar. Mi-ai scris și m-am îndrăgostit de acea iubire din povești. Și am ajuns să iubesc totul și pe toți, fără încetare, doar de dragul ei, al iubirii, de dragul cuvintelor tale prea frumos aranjate. Prea impresionante.
  Ș-apoi... mi-ai scris în continuare. Mi-ai scris fără încetare. Mi-ai scris și mi-ai dat și alte chei de la mai multe biblioteci. Prea multe, totuși, cum te așteptai să citesc eu atât de mult?
 Mi-ai scris apoi și despre ură. Scurt, nu ai consumat multă cerneală. Mi-ai scris că urăști ura, că te consumă, că ce rost are să urăști când poți iubii? Că n-are rost, n-are sens, n-are început și încheiere, n-are nimic. Dar mi-ai scris și știai despre ce scrii. Mi-ai scris că ai urât și tu cu toată ființa ta. Mi-ai scris apoi că ai iertat, că ai uitat, că te-ai remodelat. Mi-ai scris, ce m-aș fi făcut? 

joi, 2 mai 2013

Mâine

Lucrurile s-au schimbat prea mult de la un an la altul. Lucrurile s-au schimbat prea radical. Lucrurile...


Și acum, aici, ascult muzică neîncetat. Umblu pe tumblr-uri șiiii Doctor Who! Mă re-uit la cel mai super-duper-zuper serial. Și vreau! Vreau să călătoresc în timp și spațiu într-o navă spațială sub formă de cabină telefonică albastră, mai mare în interior decât la exterior. Vreau! Altceva? M-am apucat și de Suits și e genial. Altceva? E 2 mai. Aștept vara. Aștept vacanța.
Mă întorc. Știu că postarea asta e degeaba. Doar... mă întorc.
Mâine. Mâine îmi voi lua, cu siguranță, viitorul înapoi.