O chestie așa, poetică. Clișeică. Ca un trandafir. Un maimuțoi de pluș. Un sărut. O mie de cuvinte. Banale dar cu însemnătate mare. Cam așa e treaba. Poate mă înșel. Un lucru îl știu clar despre mine: sunt o insensibilă hipersensibilă. Adevărul crud? Cel mai mult îmi pasă de mine. Cât timp eu sunt fericită. Cât timp eu mănânc ciocolată. Singurul motiv pentru care aș vrea să te servesc din ciocolata mea e acela că poate va venii o vreme când eu nu o să o mai am, dar când nu voi refuza o alta. Sau că m-am săturat. Și mai e și excepția aia de a-mi împărții plăcerile diabetice. Totuși doar eu. Centrul universului meu. Nu s-a schimbat nici o secundă asta. Așa am fost mereu. Doar eu. Cât timp eu sunt bine, totul e bine. Și apoi mă mai și aștept ca ție, vouă, cuiva să-i pese de mine.
Nu știu de ce se spune că cei mai frumoși ani din viață sunt cei pe care-i petreci pe perioada liceului. Adică eu, una, aștept cu nerăbdare să se termine. Poate, nu știu, într-o zi îmi va fi dor sau ceva, dar acum nu, acum mă gândesc cu groază. E ciudat să te gândești cât de repede poate trece timpul și totuși cât de încet. Când aștepți ceva cu nerăbdare sau când... când vrei mai mult ceva ce ai. Sau nu vrei ceva ce n-ai.
Sunt centrul universului meu. Al meu. Asta nu înseamnă că nu mai sunt omuleți prin universul meu, sateliți, planete dătătoare de viață sau ceva asemănător.