Dispărut-am, iar

Și cu mine cum rămâne? Cu sentimentele mele? Cui îi pasă de mine? Cui îi pasă de mine pe bune, fără prefăcătorie? Oh, nimănui? Dar știam asta... Deci de ce am mai întrebat?

Nu știu, prevăd niște iepurași care vor sări cu chestii „Ești nebună, paranoică, mie-mi pasă“. Mda, cred că sunt nebună.  E o nebunie să te saturi de prefăcătorie. Oh, doar azi. Mâine o voi lua de la capăt, știu asta.

Și totuși... Știu că mi-am creat o imagine de insensibilă. Și în cea mai mare parte a timpului îmi convine. Dar sunt momente scurte în care ma simt prea singură pentru a putea descrie, în care cuvintele nu-mi mai sunt de ajuns, în care îmi vine să-mi iau costumul de baie ca să înot în propriul și noul meu ocean de lacrimi. Știu că este o stupizenie, dar uneori vreau și eu niște fapte drăguțe, niște declarații sincere, din inimă, spontane, pentru care să nu trebuiască să cerșesc. Vreau ca măcar o dată sentimentele mele să conteze și pentru altcineva, să fie o prioritate. Să nu conteze de căt de multe prostii spun când sunt supărată, să nu conteze de cât de mult enervez pe alții când sunt enervată. Vreau doar ca măcar cineva să rămână acolo și să vrea să mă facă pe mine să mă simt mai bine, să-i pese, indiferent de altceva.

Să fiu o prioritate.

S-ar zice că aș fi învățat până acum că singura persoană la care aș putea să mă aștept în legătură cu asta, sunt eu. Dar na, se mai întâmplă. Doar că azi încetez și eu să mă prefac că sunt bine și că totul e bine, pentru ca nu sunt bine și nimic nu e bine...

Cred că o să retrag astea. Doar vroiam să mă descarc. Nu a funcționat, încă am lacrimi în ochi, încă mă simt în felul ăsta ciudat și gol. Dar o să vină și vremuri mai bune. Cândva...