Copchil

Totuși...

Pe vremea când eram mai mică (adică întotdeauna) și mă uitam la un film/desen animat/orice aberație de genul ăsta ce-mi plăcea... Nu m-am imaginat niciodată că aș fi personajul principal X. Nu vroiam să fiu Xulescu ăla, vroiam să fiu Ada care se bagă ca musca-n lapte în poveste, îi spune lui Y ceea ce X ar fi trebuit să-i spună de mult, salvează lumea în timp ce presupușii super eroi își fac de cap la o întâlnire aranjată de moi și gata - poveste închiată cu bine înainte de a se termina primul episod.


Asta pentru că nu știam despre ce să scriu.

Adda, Ada şi cu mine.

E ceva greşit în universul meu şi nu ştiu încă ce. Pââână atunci...ei bine, nu ştiu ce să scriu.
Să-ţi spun sincer, n-am mai fost de mult eroina propriei poveşti, n-am mai fost nici măcar acea veche Ada de care mi-e al naibii de dor. Am devenit o Adda. Şi nu-mi place! Eu sunt Ada! Ada Ada Ada! Pentru oamenii mei sunt Ada căci ei mă cunosc ca Ada şi nu ca Adda, Mă cunosc bine, mai bine decât mă cunosc chiar şi eu pe mine şi sunt mândră că pe lângă ei n-am nici un gând de a le face/da propriul meu dicţionar. Spune-mi nebună, nu-mi pasă, dar e minunat să fii tu fără să dai explicaţii suplimentare, fără să se holbeze lumea ciudat la tine. Sunt Adda la exterior şi Ada în interior.

Dragă Ada,
îţi scriu acum, îmi scriu astăzi mie. N-am uitat de tine şi-ţi jur solemn că nu te voi dezamăgii. Chiar dacă numele tău pare dintr-o dată ireal, tu şi cu mine suntem incredibil de reale. Chiar dacă ai avut mereu momente în care ai fost teribil de răutăcioasă. Mereu timidă, ţi-a fost frică că nu vei fi acceptată. Orgoliul tău, respectul tău faţă de propria persoană te-a făcut să crezi că ţie chiar nu-ţi pasă de ce cred oamenii despre tine. Eşti prea slabă şi chiar dacă recunoşti asta nu te va face curajoasă. Te enervezi repede, îţi trece repede, te ataşezi greu şi laşi lucrurile şi oamenii la fel de greu. 
Dragă Ada,
se pare că amândouă ştim că dacă vrei poţi da foc Pacificului şi inunda Everestul. 
Dragă Ada,
te-ai schimbat. Zi, înainte ai mai scrie asta pe blog? 

Acum am plecat. Nici eu nu ştiu ce am scris mai sus sau de unde a venit. De fapt, mi-e şi groză să citesc. Doar... am şi eu momentele mele.

Alegeri si altele

Trebuie să fac o alegere prea curând și orice chestiuță aș alege nu-mi pot garanta... siguranța? Alegerile și riscurile vin la pachet și asta este mereu un lucru teribil de descurajator pentru mine. Nu știu dacă acest lucru se numeste pesimism sau realism. Simpla idee de a amâna acest inevitabil este o altă decizie însoțită cu riscuri. Cred că o să ajung prea curând să fac tabele de adevăr ca la matematică/informatică/logică,  tot felul de calcule pentru a putea să-mi răspund la întrebările pe care d-abea le cunosc. Așa de rău am ajuns, nu?


Am terminat/văzut Death Note. Nu mă așteptam să-mi placă având în vedere că mi s-au băgat pe gât atâtea drame și chestiuțe siropoase -aproape uitasem că mai există si alte genuri de filme/seriale/animeuri. Deci, da, îl recomand însoțit de o fundiță roșie și drăguță.


Punctul 2, sau 3, câteva întrebări:  
1. Ateii se consideră mai grozavi decât restul pentru că sunt atei sau sunt atei pentru că se consideră mai grozavi decât restul?
2. Eminescu era ateu? 


Punctul 3 sau 4: astaaa :x.

Buuun, dispărut-am. :)

Leapșă și încă 16 rânduri.

Ca să fiu sinceră, nu ştiu să comunic. Deloc. Nici blogul meu nu ştie să comunice decât cu mine. Bănuiesc că aşa l-am crescut eu. Dar, serios, nu știu să comunic de nici o culoare. Din cauza asta durează un car de ani până să-mi fac prieteni. Totuși, atunci când mi fac... e jale. Căci atașamentul meu e prea mare. Căci îmi fac prieteni pe viață și capătă un rol prea important în universul meu. 
Nu știu să comunic. Bănuiesc că din această cauză mereu când mă întreabă cineva ce mai fac după ce mi s-a povestit di'ta mai minunăția, spun „mai nimic” sau ceva asemănător.
Nu știu să comunic. D'asta am un blog.

Leapșă de la Pinguu, preluată prea târziu dar mai bine decât niciodată. Trebuie să vorbesc despre prime dăți, mai mult sau mai puțin fericite. Sincer, nu am prime dăți. Am continuări. Și cred că nimeni nu e interesat de prima dată-n clasa I. Nici măcar eu.
Legat de primele rânduri din postare: Prima dată când mi-am pierdut un prieten. Că e prima, că e a 382457 mia oară, tot zdrobitor este. Doar că, atunci, acum prea mult timp, când eram prea mică, a fost cum a fost. Și atât. 
Primaaa dată când. Eram mică și m-am dus la un club de desen sau ceva asemănător. Eram la grădiniță. Știu că profesoara m-a pus să desenez ceva... „o lume subacvatică”. Am desenat căsuțe în forme ciudate și oameni și chestii galbene care bănuiesc că vroiau să semene cu algele. La sfârșit m-am prins că se referea la pești. Am căștigat nu știu ce concurs din cauza asta.
Pisici, n-am prime dăți de menționat, suficient de *cumva* cât să fie *altcumva*. Bănuiesc că o să mă rezum la două, chiar dacă sunt complet neinteresante. 

Acum mă evapor.

Prietenie.

Bună ție, orice sau oricine ai fi tu. Zilele trec prea repede și prea încet. Să-ți spun un secret? Bineînțeles că nu, nu ar mai fi secret dacă l-ai ști si tu. Asta e faza cu secretele. Secrete de vânzare. Să se servească fiecare. Nu e ca și cum ar fi prea secrete. Nu e ca și cum ar fi puțin discrete. Nu mă deranjează dacă aflii ceva. Nu mă deranjează dacă-i spui cuiva.
Faza cu prietenia? Că de câteva minute tot șterg și rescriu aceleași rânduri... E o simbioză armonioasă și imperfectă. Nu se bazează numai pe toate valorile bune din univers. Ei, omuleții aceia cu care-ți permiți să fii tu, sunt și ei oameni. Greșesc, judecă și ce altceva mai fac ei. Prietenii nu sunt acolo numai ca să-ți păstreze secretele, să te ajute, să te asculte, să te înțeleagă... Ei sunt acolo pentru că și tu ești acolo. Dacă ți-a greșit nu e pentru că e o persoană rea, ci pentru că e o persoană.
 Una din acele miliarde de chei este ca atunci când prietenul nu te înțelege pe tine, tu trebuie să-l înțelegi pe el.

X: Deci dubstep e doar... purici?

Y: Adik? 

X: Parca sunt puricii de la tv in format audio :))

Y: Aa :))

Vum Vum

Fără cuvinte. Acum, de început de primăvară am răcit, că tot nu mai răcisem iarna asta. Nu e mare lucru dar tușesc. 

Altceva...? Ei bine, nu sunt sigură dacă e școala de vină sau lipsa mea profundă de chef de a face orice, dar după cum se observă, nu numai că blogulețul meu începe să devină căminul unor fantome, dar și activitatea mea pe celelalte bloguri a scăzut lamentabil. Bineînțeles că o să-mi revin și o să-mi reînvii blogul, dar până atunci, bănuiesc că o să rămân la postări seci și atât. Ok, chestiuță însoțită cu scuzele de rigoare.

Șiii super ador imaginea de mai sus.

Și asta e tot că mâine am test la fizică.

A... mai lăsați aparențele. Încercați să priviți sau să vă imaginați și restul. Și... lăsați scepticismul. Șii am tăcut.

Primăvara și alte primăveri

Știu că tu ești acolo. Știu că orice ar fi, orice s-ar întâmpla, vei rămâne acolo. Știu, sper.

O zi ca oricare alta, un zâmbet ca oricare altul. Oamenii ar trebuii să zâmbească mai des, dar se știa deja acest lucru. Acum zâmbesc fals, de forma, fără culoare, fără strălucire. Zâmbesc plastic.

A venit primăvara. A venit timpul ca oamenii să zâmbească sincer și fără oprire. În ținutul meu fericit, primăvara însemna iubire, o iubire pură și copilăroasă, prea sinceră și prea profundă pentru a fi înțeleasă de cei din afară. În ținutul meu fericit primăvara toată lumea zâmbea, toată lumea forma cu adevărat o familie sexoasă, mare și fericită, și le convenea asta.

Acolo, căci nu-mi pot închia basmul doar după trei rânduri, totul era ireal de perfect. Străzile aveau un parfum aparte, incredibil de unic și etern. Oamenii erau umani și buni în răutatea lor de-a dreptul adorabilă.

Și era un soare. Un soare mare și strălucitor, pueril dar mereu prezent. Și nu numai. Porecle zburau frenetice pe lângă noi, ne învăluiau de căldură, glume și râsete. Doze mici de ironie, de dușmănie și prostie condimentau, fără să strice acest fel de mâncare senzațional. Spiriduși unici, minunați, strălucitori.

Putea merge vreodată ceva greșit? Putea? Și chiar dacă te trezeai cu noaptea în cap... puteai vreodată să nu zâmbești puțin în drumul tău spre castel? Știai că atunci, în prima secundă, primul minut sau prima oră... avea să-ți fie puse la încercare abilitățile de a te inspira sau a inventa. Știai și totuși continuai să zâmbești. Și la întoarcerea de la castel? Cum putea să nu-ți placă? Ai uitat, cum tot cârdul împrăștiat într-o ordine perfectă, mergea pe străduțe? Mergea împreună, unit.

Și acei patru pereți. Tot patru pereți au rămas și acum. Știu asta căci am văzut chiar azi această minune. Aceași patru pereți. Totul era la fel. Doar oamenii diferiți. Pentru că știi... nu mai eram noi acolo. Nu mai fusesem de prea mult timp. Și asta era cel mai greșit lucru din lume.

Uite, mă voi oprii acum. Mi-e dor, al naibii de dor și știu că e stupid. Doar că e ciudat și nu numai ciudat dar și greșit... Pentru că acum universul, tot pământul s-a răsucit complet. O altă lume opusă, incredibil de opusă, drăguță, căci primăvara totul e drăguț, dar incomparabilă. Atât de incomparabilă...

Am promis o postare drăguță dar nu m-am putut ține de cuvânt. În lipsă de altceva... vă servesc un adevăr al meu. Acum mă voi întoarce înapoi la temele la mate și mâine voi face mai multe chestiuțe.