Adda, Ada şi cu mine.

E ceva greşit în universul meu şi nu ştiu încă ce. Pââână atunci...ei bine, nu ştiu ce să scriu.
Să-ţi spun sincer, n-am mai fost de mult eroina propriei poveşti, n-am mai fost nici măcar acea veche Ada de care mi-e al naibii de dor. Am devenit o Adda. Şi nu-mi place! Eu sunt Ada! Ada Ada Ada! Pentru oamenii mei sunt Ada căci ei mă cunosc ca Ada şi nu ca Adda, Mă cunosc bine, mai bine decât mă cunosc chiar şi eu pe mine şi sunt mândră că pe lângă ei n-am nici un gând de a le face/da propriul meu dicţionar. Spune-mi nebună, nu-mi pasă, dar e minunat să fii tu fără să dai explicaţii suplimentare, fără să se holbeze lumea ciudat la tine. Sunt Adda la exterior şi Ada în interior.

Dragă Ada,
îţi scriu acum, îmi scriu astăzi mie. N-am uitat de tine şi-ţi jur solemn că nu te voi dezamăgii. Chiar dacă numele tău pare dintr-o dată ireal, tu şi cu mine suntem incredibil de reale. Chiar dacă ai avut mereu momente în care ai fost teribil de răutăcioasă. Mereu timidă, ţi-a fost frică că nu vei fi acceptată. Orgoliul tău, respectul tău faţă de propria persoană te-a făcut să crezi că ţie chiar nu-ţi pasă de ce cred oamenii despre tine. Eşti prea slabă şi chiar dacă recunoşti asta nu te va face curajoasă. Te enervezi repede, îţi trece repede, te ataşezi greu şi laşi lucrurile şi oamenii la fel de greu. 
Dragă Ada,
se pare că amândouă ştim că dacă vrei poţi da foc Pacificului şi inunda Everestul. 
Dragă Ada,
te-ai schimbat. Zi, înainte ai mai scrie asta pe blog? 

Acum am plecat. Nici eu nu ştiu ce am scris mai sus sau de unde a venit. De fapt, mi-e şi groză să citesc. Doar... am şi eu momentele mele.

N-am nevoie de un erou. Dacă nu pot fi eu eroul atunci mai bine lipsă.