Doar ieri. Azi nu. Nici maine.

Uneori, în disperarea mea profundă de a înțelege motivele din spatele acțiunilor unor oameni, mă pierd. Uneori, fără un strop de speranță de a desluții misterele întipărite pe chipurile acelea atât de vechi și bine cunoscute, mă îndepărtez parcă din ce în ce mai mult de adevăr. 

Ciudat, îmi amintesc vag expresia de pe chipul tău, o ură adâncă și usturătoare. În inconștiența mea copilărescă, am zâmbit ochilor aceia atât de negri și întunecați. M-am gândit, prostesc gând, desigur, ca poate mă urăști pentru că-ți pasă. M-am gândit, mult mult timp de atunci, că poate, în spatele măștii de *orice cuvânt misterios și demonic* , ai o inimă, un suflet, ceva ce te face uman.
Încă nu știu dacă a fost sau nu adevărat. Dar știu că a fost decizia corectă să cred asta, să cred că există inocență chiar și acolo când vezi numai întuneric. Și acum, ca o revelație de care sunt mândră, îmi dau seama că de fapt nici nu a fost despre tine, că ești și ai fost mereu un nimeni prin comparație cu mine. Fascinant, sunt centrul universului meu și se pare că tot ce mi-am dorit mereu a fost să am speranță. O speranță stupidă și jalnică cum că lumea ar putea fi un loc bun, cum că nu există balaurii din basme.
Deci încă nu știu dacă ai fost un lup cu chip de miel sau un miel cu chip de lup. Știu doar că ești verde și  copilărie.