Astazi a fost o zi idioata. Nu imi pot explica sentimentul de goliciune ce ma cuprins. Stiu ca am vazut o persoana pe care speram sa nu o mai vad vreodata. Se plimba cu bicicleta si l-am vazut. S-a oprit in fata scarii mele, in fata pancardei veche de multi ani pe care scria Cabinet Stomatologic, pentru a lasa o masina sa treaca pe acea strada ingusta. Atunci s-a uitat in sus si privirea i-a fost atintita asupra balconului de la etajul 4. Ramasesem ceva gen: "CEEE?!". Si atunci am facut ceva ce nu credeam ca am sa fac vreodata, ceva ce nu simteam ca trebuie sa fac, insa uite-ma cum i-am raspuns cu un zambet timid si fals. Si incetul cu incetul a devenit un zambet larg de prietenie. Si mi-a zambit si el cu acelasi zambet pe care l-a avut mereu. Asta a fost si mai soc decat ar putea parea. Apoi a trecut mai departe pe aceeasi strada, fara sa-si mai intoarca capul inapoi, pana cand nu l-am mai putut vedea din cauza frunzelor dese din pomi. Atunci am ramas inapoi pe balcon si m-am asezat pe jos. Inainte chestia aceea nu era inchisa cu termopane... Nu, era un balcon mare si deschis. Ultima data cand am pasit in vechiul locusor, a fost intr-o zi de toamna, devreme, dupa ore, cu soarele care stralucea puternic. Da, imi amintesc. In aceea seara m-am simtit oribil. A fost una din multele in care m-am inchis in camera mea, m-am postat frumos in dreptul usii, tocmai pentru a bloca intrarea, si am inceput sa fac ceea ce stiam mai bine. Azi am fost din nou in aceea camera. Nu era absolut deloc schimbata. Era identica. Imi placea ca eram singura acasa. era un sentiment vechi de siguranta. Era trecutul in persoana. Ma asezasem pe biroul meu vechi si urmaream prin camera cu privirea fiecare amintire. Totul mi se derula ciudat. Si nu doar ceea ce era legat de acea camera, ci tot ce era legat de atmosfera aceea. Nu-mi vine sa cred ca toata vara nu m-am incumetat sa dorm o noapte acolo. Mi-as fii dorit sa stau acolo, numai eu singura. Aceea parea insula izolata la care tot visam. Locul meu fericit. Imi amintesc inainte cum era, ramaneam singura acasa si ma plimbam dintr-un capat in altul al apartamentului, gandindu-ma sau visand cu ochii deschisi, sau vorbind la telefon cu orele. Era lumina afra dar becurile ereau deja aprinse. Inainte stateam afar pana seara foarte tarziu, si era frumos sa stai la lumina aceea calda a becurilor, cu racoarea aia a noptii, libertatea ce-mi era atribuita si sentimentul de fericire ce-mi lipseste cu desavarsire. Si felul cum terminam orele tarziu cand era intuneric. Era prea tare, mai ales orele in care ne prindea bezna si mai inchidea cineva lumina in timpul orelor de fizica. Sau cand urmaream ciorile tomcai pentru a vedea care este ultima. Da, vechi timpuri. Si chiar daca stiu ca prezentul este mult mai perfect, trecutul tot va ramane o parte din mine, unsa care mi-a fost furata si nicioadat nu-mi va fii inapoiata. Si am ramas asa, obisnuita cu ideea. Asta a fost tot ce mi-am dorit iar acum ma rog doar sa nu-i mai vad zambetul vreodata.
Aha, aha, fictiune. Care se ia de ea, se alege cu mooooarte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu